"Despre Staţiunea"

Andrei PERUTIU, iulie 2007, in Le Monde diplomatique

Nu e o carte cu cheie – incercarea de a gasi asemanari cu regimul totalitar din Romania complica inutil lectura. Dictatura din acest roman e opera imaginatiei autorului, iar Statiunea nu exista decit pe o harta a lumii desenata de dl Ecovoiu insusi si pare rezultatul incercarii sale de a construi un altfel de regim totalitar decit cele pantentate politic in Europa de Est si nu numai. Dictatura pe care ne-o propune dl Ecovoiu e a unor persoane cultivate, intelectuali fini, care stiu sa argumenteze aparent rezonabil de ce trebuie pastrata sau cistigata puterea prin forta. In romanul sau vorbesc si se confrunta Magistratul, Actorul, Filozoful si, nu in ultimul rind, Romancierul, intr-o impletire de voci care povestesc pe rind si nuantat despre ceea ce se intimpla in Statiunea dominata de Magistrat si, mai ales de garzile sale de corp, al caror sef va prelua puterea dupa revolta devastatoare impotriva dictaturii. Romanul are simplitatea utopiilor negative si, daca ar fi sa-i cautam precursori dlui Ecovoiu, n-ar avea rost sa ne oprim la Orwell, cu 1984 sau Huxley, cel din Minunata lume noua, ci ar trebui sa ne intoarcem, in spirit, la Candide al lui Voltaire, iar, in stil, la prozatorii sud-americani ai deceniului al saselea din secolul trecut, cu un discret lifting postmodernist.

Bogdan CRETU, 5 septembrie 2007, in Adevarul literar si artistic

Poate ma hazardez, dar eu unul cred ca romanul Statiunea calca timid pe urmele parabolelor poetice ale lui Junger: virtuozitatea stilistica, ambiguitatea obtinuta cu mijloace poetice il recomanda pentru o astfel de comparatie. Alexandru Ecovoiu isi construieste insa parabola apelind la tehnici narative sofisticate, polifonice. Mai mult decit atit, postmodernismul nu-i da pace si dubleaza romanul de un jurnal al scrierii acestuia: cititorul observa nu numai reprezentatia, ci si making of-ul acesteia. Dupa un prim calup cuminte, pe care il putem cu usurinta pune pe seama unui narator omniscient, care nu se implica in naratiune, structura se va baza pe confruntarea unor perspective divergente, cele ale protagonistilor: Magistratul, Filosoful, Romancierul, Actorul, Eroul, Eremitul isi aduc contributia la creionarea unei lumi care nu difera prin nimic de cea proprie oricarei antiutopii autentice. De buna credinta, tinzi initial sa acorzi credit acelei instante narative care prezinta, sec, coordonatele acestui spatiu specific si care ar trebui sa functioneze ca un arbitru al acestor voci care nu interpreteaza, clar, aceeasi partitura. Iata inceputul romanului: «Cind se apropie un dezastru, oamenii devin nervosi. Magistratul este calm. Deloc incomodat de garda de corp, mereu cu ochii pe el si pe dusmanii ‘Republicii’, inca liberi si mereu la pinda. Monarhul a imbatrinit si nu are urmasi; ca un preludiu a ceea ce, probabil, se va intimpla in toata tara, un functionar dintr-o institutie aflata pe un teritoriu comparabil cu cel mai mic domeniu al coroanei a impus, acolo, propria lege. Prin Statiune patruleaza soldati inarmati. Vilegiaturistii s-au imputinat; asta nu inseamna ca nu sint destui; inainte veneau in exces». Se contureaza, deocamdata, imaginea unei republici autonome, in interiorul unui regat, in care un singur om face legea, apelind la mijloace militare. Ciudat, dar nu inexplicabil; teoria raului necesar intra aici in joc: Statiunea reprezinta o adevarata oaza a jocurilor de noroc, intr-un stat monarhic care interzice astfel de practici, dar ea alimenteaza vistieria acelui stat, prin urmare, nu este doar tolerata, ci si incurajata, cu riscul acelei autonomii amintite. Nimic mai favorabil pentru derularea ulterioara a unei antiutopii.

Ciprian MACESARU, 25 mai-7 iunie 2007, Sapte seri

Ecovoiu e un scriitor imprevizibil, surprinzindu-ne cu fiecare volum pe care il publica. Se misca cu dexteritate de la un subiect la altul, dar intotdeauna literatura sa te face sa te gindesti la un fel de purgatoriu. Ideea de forta care pare sa-l obsedeze pe autor este cea a puterii, a puterii de orice fel, mistica, politica, intelectuala... Ecovoiu reuseste se surprinda magistral tensiunea pe care factorii de putere o exercita in lume. Statiunea este un roman parabola comparabil cu scrierile lui Ismail Kadare, zic eu, dar poate e mai bine sa-l las pe Joaquin Garrigos sa incerce sa va convinga: «Statiunea mi s-a parut o carte pur si simplu superba. Din toate punctele de vedere. Un document cutremurator, foarte bine scris, despre putere si insi supusi terorii de stat.

Bogdan CRETU, 12 septembrie 2007, in Adevarul literar si artistic

Ce reiese din acest aliaj de fictiune obedienta fata de un anumit tipar (al antiutopiei) si deconspirarea paralela a procedeului? Un roman care, probabil, nu ar fi avut suficienta consistenta daca ar fi ramas la formula clasica a genului. Oricum, autorul parca nu construieste personaje, dotate cu intreaga doza de umanitate necesara, ci doar niste functii, niste roluri prestabilite, menite sa fac functional un sistem narativ caruia ii deprinzi clenciul de la primele pagini.

Andrei TERIAN, 12 iulie 2007, in Cultura, nr. 27

Trei elemente definesc, din punct de vedere tematic, proza lui Alexandru Ecovoiu: Puterea, Ordinea si Jocul. De altfel, legatura dintre acestea iese indata la iveala: Puterea este obsesia si miza tuturor romanelor postdecembriste ale prozatorului, iar gestionarea acesteia de catre personaje (si, nu mai putin, de catre autorul insusi) atinge adesea proportii dementiale; apoi, Ordinea este manifestarea vizibila a Puterii – sau, mai exact, a detinatorilor ei; in fine, Jocul este Ordinea ascunsa, oculta, acea sursa de instabilitate care ne reaminteste ca Puterea nu se poate concentra niciodata in miinile unui singur individ. Sau, in orice caz, ca o asemenea coagulare a Puterii sta sub regimul provizoratului, ea nefiind altceva decit un preludiu al anarhiei iminente. Si, implicit, al unei noi Ordini.