"Interviu realizat de Zoltan Terner"

Interviu:
Alexandru Ecovoiu: „Orice om caută, într-un fel sau altul, să-şi schimbe destinul, atunci când nu-i este prielnic“ de Zoltan TERNER

Zoltan Terner: Domnule Alexandru Ecovoiu, dinainte să vă cunosc personal m-am gîndit la un posibil interviu. Citisem romanul "Sigma". Să îi spunem convorbire, discuţiei noastre de astăzi.

Alexandru Ecovoiu: Cînd aţi venit în România, ne-am întîlnit chiar a doua zi. A fost o surpriză deosebită...

Z.T.: Încep abrupt. Vreau să dezleg taina formării unui mare scriitor. Veniţi cu o originalitate atît de pregnantă, cu o complexitate uimitoare a scrisului. Cu o concentrare extraordinară a textului pe un spaţiu redus. Cum izbutiţi?

A.E.: E dificil de explicat. Sînt unele aspecte destul de intime... Totul porneşte - nu doar în cazul meu - dintr-un adînc al autorului. Scrisul scoate, uneori, la lumină aspecte surprinzătoare ale unor trăiri aparte. Iar calitatea redării literare particularizează decisiv...

Z.T.: Aţi avut vreun scriitor model?

A.E.: Nu. Admir cîţiva scriitori cu totul deosebiţi. Thomas Mann, Hermann Hesse, Saul Bellow... Kafka. Nu sînt pentru mine modele, ci doar stachete. Deţinători de teritorii. Îţi poţi configura un spaţiu al tău, dar trebuie să îl şi populezi. Nu e deloc lesne.

Z.T.: Se poate remarca, observînd lumea romanescă a cărţilor dumneavoastră, că dispuneţi de o impresionantă cultură. Cînd şi cum v-aţi însuşit-o?

A.E.: M-am apropiat de tot ceea ce am crezut că poate interesa un spirit liber. Aşa m-am considerat totdeauna. Am citit enorm. Citesc. Colind muzee, expoziţii de artă, chiar dacă stau mai mult la ţară. O vreme am studiat pianul, am rămas un consecvent ascultător de muzică. Nu pot cuprinde nici pe departe tot ceea ce aş dori...

Z.T.: Am aflat că vi s-au întîmplat lucruri uimitoare la Paris. Legate de romanul dumneavoastră "Saludos".

A.E.: Da... Par incredibile. Existînd martori, devin credibile. Voi aminti doar cîteva... Romanul "Saludos" era încheiat în 1987. Primul cititor a fost Gheorghe Iova. Nu călcasem nici o dată în afara graniţelor. Acţiunea cărţii începe într-un bistrou parizian, închipuit. Aveam nevoie de o străduţă pe care să îl situez. Am găsit-o pe o hartă a Parisului: Rue de la Huchette, pe care se află şi celebrul teatru în care sînt jucate piesele lui Eugen Ionescu. Nu ştiam dacă pe Rue de la Huchette exista vreun bistrou, îl aveam pe al meu. Îmi erau necesare şi două mici coridoare între două străzi. Nu le-am găsit pe hartă, le-am inventat. În anul 2000, am fost invitat la Paris pentru lansarea romanului "Saludos" în limba franceză. La prima ieşire în oraş, însoţit, am părăsit brusc grupul şi m-am repezit spre o străduţă aflată la ceva depărtare. Ajuns, tot ziceam, vorbeam singur: "Locul ăsta îmi place!" Cînd m-au prins din urmă, însoţitorii mei nu ştiau ce să creadă. "Locul ăsta îmi place!" le-am spus şi lor. Nu înţelegeau nimic. Pînă cînd o doamnă din grup a început să arate cu degetul peste umărul meu. M-am întors. Pe o plăcuţă scria: Rue de la Huchette!... Cei care mă însoţeau citiseră cartea, datorită lor eram invitat pentru lansare. Am alergat imediat să găsesc bistroul, simţeam că intrasem într-o anume serie. L-am aflat repede, aşa cum mi-l imaginasem. Ceilalţi - m-au ajuns iar - erau cu cartea în mînă, aveam la noi un exemplar. Şi mesele, în local, erau dispuse ca în carte; lucrul acesta, în roman, avea, din anumite motive, multă importanţă. M-am aşezat la masa naratorului din povestea mea. Cei din grup au comandat vin. Eu am cerut un coniac mic, la fel ca în carte. Nu am vrut să mi-l plătească altcineva - cum mi s-a propus, eram invitat - l-am plătit eu, tot ca în roman. Eram, de-acum, pe urmele propriilor mele personaje. Intram, deja, în propriile lor evenimente. Existau, am văzut cu toţii cînd am ieşit, şi cele două coridoare între străzi. Pe care eu, cîndva, crezusem, că le născocisem. Nu mai povestesc, şirul e lung şi tot mai greu de crezut...

Z.T.: Pare ficţiune! E de domeniul fantasticului!

A.E.: Cei care m-au însoţit sînt uşor de găsit. Poetul Peter Sragher, şi el de faţă atunci, poate fi sunat chiar acum. Tot spunea: "Incredibil! Nu se poate, nu se poate!" Nimic paranormal, nu cred în aşa ceva. Ne lipsesc doar anumite explicaţii uneori. Totul este normal, dar priceperea noastră nu poate să cuprindă chiar totul...

Z.T.: Limitele condiţiei umane... Ca tramă, "Saludos" are ceva din literatura picarescă, dar pe fondul unui pariu quasi-mistic. Un fel de călătorie iniţiatică. Un rămăşag, o luptă cu destinul.

A.E.: Tot timpul, în viaţă, există o astfel de confruntare. Orice om caută, într-un fel sau altul, să-şi schimbe destinul, atunci cînd nu-i este prielnic. Atunci cînd are impresia că a izbutit, că a schimbat ceva sau totul, înseamnă că, de fapt, soarta chiar aceasta îi era. Aşa cum a întors-o el. E drept, nu stă cineva, undeva, să se preocupe de fiecare secundă din viaţa noastră, să vegheze asupra fiecărei fapte sau să ne afle orice gînd. Unii spun că da. Omului îi este, cred, lăsată o libertate limitată. Nu poate să îşi depăşească propria condiţie.

Z.T.: Cînd începeţi să scrieţi o carte, aveţi aproape totul stabilit pînă la sfîrşit? Ştiţi mereu ce va urma după un capitol sau altul?

A.E.: Cînd încep cartea, nu. Chiar dacă am un plan. Intervin mereu elemente noi. O anume experienţă de viaţă, neaşteptată, poate schimba mult cursul preconizat al acţiunii, discursul. Construcţia. Şi un gînd nebănuit îşi poate face, oricînd, loc. Ducînd la modificări esenţiale. Şi să iasă, pînă la urmă, o altă carte! Nu doar căile Domnului sînt întortocheate... Dar, de regulă, cînd ajung la jumătatea cărţii, arcul are o asemenea deschidere încît pot să disting mult mai limpede cum va decurge, mai departe, totul.

Z.T.: Cînd eraţi copil, vă plăcea să staţi în faţa hărţilor şi să visaţi la ţări şi continente îndepărtate? Apropo de "Saludos".

A.E.: Parafrazînd pe Flaubert, pot spune că Sey Mondy este o proiecţie a mea, tîrzie. Personajul străbate zeci se ani lumea. Prin deschiderea pe care o lasă finalul romanului, s-ar putea să călătorească şi astăzi. Iar, în acest moment, nu eu să fiu lîngă dumneavoastră, ci o altă proiecţie a mea, sedentară. Eu - una cu Sey Mondy, uneori - să mă aflu, de fapt, pe cine ştie unde!...

Z.T.: Rîsul dumneavoastră, după ultima frază, mi s-a părut puţin mefistofelic!...

A.E.: Poate, doar niţel faustic...

Z.T.: Acelaşi rîs acum, nu îl mai definesc... Am zis că "Saludos" este un roman al locurilor sacre, al spaţiilor nesfîrşite. Al spaţiului interior-exterior, în vreme ce "Sigma" este un roman al timpilor care se îngemănează, se interpătrund.

A.E.: Se caută...

Z.T.: Pe canavaua timpului este demontat şi remontat mitul sacru al lui Isus. Veşnic deschis. Dumneavoastră polemizaţi, aveţi incredibila îndrăzneală - sau nesăbuinţă - să vă atingeţi de intangibil.

A.E.: Un mit - să folosesc acelaşi termen - porneşte de la o incompletă înţelegere a lucrurilor. Ceea ce duce la o interpretare eronată a acestora, ambiguă. Unele, de fapt, nici nu pot fi, vreodată, deplin cunoscute...

Z.T.: De fapt, acesta este sîmburele romanului "Sigma". Mitul, continuă ambiguitate. Înţelegere contradictorie. Paradox.

A.E.: Atunci cînd încerci să demontezi un mit, nu este exclus să se configureze un altul. Depinde de grila de lectură a cititorului. Fără un anume bagaj de cunoştinţe biblice, părerile despre "Sigma" nu pot fi decît eronate. Datorită unei lecturi de suprafaţă...

T.Z.: Pentru mine, în "Sigma", m-a preocupat jocul. Pariul, nu adevărurile istorice sau para-istorice. Jocul în sine; raportul celui care contestă, demontează, cu mitul.

A.E.: Aţi abordat astfel lectura pentru că, mi-am dat seama, stăpîniţi, cu amănunte, cele două Testamente.

Z.T.: Totodată, m-a pasionat, cucerit, în "Sigma", alternarea planurilor. Faptul că dublaţi miza deconstrucţiei mitului prin însumarea unui roman al scrierii cărţii. Romanul naratorului. Formînd împreună un tot inseparabil. Imaginarul în imaginar şi, la un loc, prinse în alt imaginar. Un fel de joc de oglinzi...

A.E: Acţiunea cărţii se întinde pe un spaţiu de timp de peste două mii de ani, ajungînd pînă în zilele noaste. De aici, această impresie...

Z.T.: Şi nu doar impresie. Aveţi cel puţin doi timpi în care vă mişcaţi...

A.E.: Trei...

Z.T.: Da, trei principali... În alt roman al dumneavoastră, "Staţiunea", totul pare că se petrece într-o anti-republică platoniană. O anti-utopie.

A.E.: Poate fi socotită o utopie neagră. S-au făcut tot felul de interpretări. S-a scris mult despre această carte.

Z.T.: Nu există dialoguri în "Staţiunea". Doar monolog lîngă monolog. Autism. Halucinant!

A.E: Nu există o comunicare directă. Personajele sînt totuşi într-o relaţie precisă, peste înţelegerea lor. Sînt prinse într-un sistem din care nu pot să iasă. Anumite tentative de evadare sînt individuale...

Z.T: În tot ceea ce aţi scris, frapează extraordinara concentrare: nici un cuvînt de prisos. Nu există descrieri, cum găsim la unii scriitori ce ajung la prolixitate. Cred că lucraţi mult pe text.

A.E.: Recitesc la diferite intervale de timp. De regulă, scot, rareori adaug.

Z.T.: Cînd vă simţiţi mulţumit de randamentul unei zile de scris? După două, trei pagini? Cinci?

A.E.: Uneori sînt mulţumit dacă mi-a ieşit o frază-cheie. Pentru că în ziua următore pot, pe această frază, să clădesc un capitol. Sau chiar mai multe. Nu am o măsură zilnică în pagini sau semne. Dar lucrez zilnic. Şi recititul tot lucru este. Chiar şi uitatul, uneori ceasuri în şir, de-a lungul pereţilor, în vreme ce, în minte, caut o formulare potrivită sau o maximă identificare c-un anume personaj.

Z.T.: Am găsit în cărţile dumneavoastră două dimensiuni: una ludică, iar alta fin ironică.

A.E.: În privinţa ironiei, o adiere numai. Care mai detensionează uneori atmosfera. O coardă prea întinsă pocneşte...

Z.T.: Cît despre joc - cel real de această dată - poate mai amintiţi ceva despre întîmplările pariziene. Incitant acest coridor între ficţiune şi realitate. Un arc în timp, totodată. Simt că, din anumite motive, evitaţi să vorbiţi prea mult despre ceea ce s-a petrecut atunci...

A.E.: Da. Nu totul este de spus. Despre o altă întîmplare, doar una, voi aminti. Simţeam că seria va continua... Parcă eram altul. Culmea - nu pot să-mi explic nici acum - era siguranţa ce mă cuprinsese! Convingerea că merg la sigur! Ieşind din Rue de la Huchette şi ajungînd pe cheiul Senei, unde sînt buchiniştii, am întins pasul de-a lungul tonetelor cu cărţi. Aţi citit "Saludos". Totul porneşte de la o carte pe care naratorul o cumpărase de la aceşti buchinişti. "Eseuri" de Montaigne. O ţinea pe masă, în bistrou, cînd a apărut - necunoscutul, atunci - Sey Mondy. Acum, după ani, eram la faţa locului. Treceam prin dreptul tarabelor pline cu cărţi fără să mă opresc. Apoi am rămas locului în faţa uneia. Pe masă era o cutie enormă în care se aflau aşezate, cred, peste două sute de cărţi. Vertical, nu se vedeau titlurile, numele autorilor. Şiruri-şiruri. M-am dus cu mîna spre mijlocul cutiei şi am scos, din prima, "Eseuri" de Montaigne!... Ca pe un loz! Peter Sragher, de faţă, spunea: "Incredibil! Nu se poate! Nu se poate!" Nu sînt mistic. Dar atunci s-au petrecut lucruri ce m-ar fi putut determina să devin... Despre unele nu voi povesti niciodată... Ceea ce pot să vă mai spun acum este faptul că invitaţia primită pentru lansarea cărţii mele la Paris purta numărul de înregistrare 666! O păstrez. O pot arăta oricui.

Z.T.: ...

A.E.: Trecem...

Z.T.: Proiecte?

A.E.: Mai multe. Nu vorbesc decît despre ceea ce este isprăvit. Ştiu autori care s-au bucurat ani de zile de interesul cititorilor datorită unor cărţi - promise - pe care nu le-au scris niciodată... Nu e corect... Un fel de abuz de încredere...

(România literară, nr. 40, 2009)