"Interviu realizat de Ciprian Măceşaru"

Interviu:
Alexandru Ecovoiu "Fiecare personaj are ceva din mine" de Ciprian Macesaru

Ciprian Macesaru: Domnule Alexandru Ecovoiu, am sentimentul că în spaţiul literar românesc unii încă vă judecă literatura cu o încrîncenare nefirească, avînd în vedere că e vorba totuşi de o operă de ficţiune. Dintre volumele pe care le-aţi publicat, romanul Sigma a produs cele mai multe discuţii, dar, după cum zicea Marius Chivu în cronica din Revista 22, pentru destinul romanului, un scandal - fie el şi literar - e binevenit. Aşadar, vă rog să îmi spuneţi care este miza acestui roman? Care este mesajul său?

A.E.: Încerc să fac abstracţie, nu răspund atacurilor. Mă aşteptam. Un risc asumat atunci cînd am scris. Important este faptul că marea majoritate a celor în drept să facă judecăţi de valoare au cu totul altă atitudine. Cărţile mele sînt citite, discutate în diverse moduri. Reeditate. Traduse. În Germania, Saludos şi Cei trei copii-Mozart sînt la a doua ediţie. În scurtă vreme, vor fi cîteva surprize... Cineva, citind ceea ce s-a scris în afara ţării despre cele două cărţi menţionate şi despre Staţiunea sau Sigma, constată că părerile emise sînt mai mult decît elogioase. Concret: scriind despre romanul Staţiunea, Michel Wattremez titrează: Atenţie, capodoperă! Textul respectiv apare într-o prestigioasă revistă din România cu titlul Experienţa unui roman!... Răul vine de departe, se zice. La noi, vine de aproape. Au scris sau vorbit despre Sigma şi cei care ştiau, mai mult din auzite, cîteva sintagme biblice, atacul nefiind la fond, ci la autor. Alţii au crezut că trebuie făcută ordine. Una dintre cronici a purtat titlul Romanul defăimării lui Isus sau tulburarea ierarhiilor. Noul Torquemada aşa a concluzionat. Nici o blasfemie, au cosiderat cei mai mulţi. Am fost căutat telefonic, acasă sau la Uniunea Scriitorilor de către preoţi, ne-am întîlnit, am discutat îndelung. Unul dintre aceştia le-a vorbit studenţilor săi despre Sigma în termeni adecvaţi... Nu au fost, desigur, de acord cu tot ceea ce am afirmat sau contestat în roman, dar, buni cunoscători de texte teologice, nu au văzut o erezie într-o ficţiune, ci, dimpotrivă, o punere în discuţie a unor secţiuni nu tocmai limpezi din Noul Testament. Într-o dezbatere cu public, avînd drept obiect Sigma, cunoscutul filozof Mihai Şora a avut cuvinte cu totul deosebite despre carte, literar şi etic. Romanul are o acţiune care se desfăşoară pe mai multe paliere, vreme de peste două mii de ani. Este vorba, printre altele, şi despre ceea ce se petrece în zilele noastre în lume. Despre primatul forţei, despre decadenţă... Asta a făcut-o pe o doamnă-critic să mă considere antioccidental; altcineva a spus că nu sînt patriot. Şi de atac la bunele moravuri am fost acuzat. Nimic din aceste obiecţii nu se regăsesc în părerile despre carte venite din occident! Probabil că acolo lucrurile sînt văzute altfel. E drept, o revistă din New-York a refuzat o cronică favorabilă romanului. Dar directorul acelei reviste era un român... Este. În schimb, un site francez conţine, ca un motto, un citat din Sigma. Fragmente - ample - din Sigma, aproximativ şaizeci de pagini, circulă în lume în limbile franceză şi engleză. Va circula toată cartea. Cineva scria, în ţară, într-o cronică de întîmpinare, că Sigma nu trebuie citită! În vreme ce, de la Paris, doamna Sanda Stolojan solicita editurii cartea. Cartea era cerută în America, Israel, Germania. Într-o secţiune a spaţiului web al ziarului România liberă, se purtau, spre surpriza mea, adevărate dezbateri privind romanul Sigma; participanţii erau din toate colţurile lumii. Îşi recomandau unii altora cartea, mulţi dintre aceştia plecaseră cu ani în urmă din România, aşteptau să le fie trimisă de către cei din ţară. Mai recent, am aflat că Zoltan Terner, din Tel Aviv, scriitor şi cineast (cu un premiu de mare prestigiu primit în Statele Unite) a procurat, ori de cîte ori a avut prilejul, exemplare ale cărţii pentru concetăţenii săi cunoscători ai limbii române. Mi-a luat un interviu pentru o revistă din Israel. A vrut să publice interviul şi într-o revistă importantă din România, dar cînd a rostit numele meu a fost refuzat scurt. Nu sînt evreu. Demersul său pornise de la actul lecturii nepărtinitoare, aşa cum nu totdeauna s-a întîmplat în ţară. Sigma a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; aproape nici una din publicaţiile importante de la noi nu a menţionat acest lucru. Au făcut-o publicaţii din Germania, Spania, Columbia... Am evitat, deseori, să discut despre aceste aspecte, dar dumneavoastră aţi amintit de "încrîncenarea" unora... Despre Sigma s-a scris în fel şi chip. Ion Simuţ, de pildă, spune în cronica sa - excelentă, prezentă într-un volum de profil: "Dacă Biserica Ortodoxă Română ar fi la fel de severă ca islamismul(...) Alexandru Ecovoiu ar putea fi victima unei persecuţii religioase ca şi Salman Rushdie". Recent, pentru Sigma şi pentru Saludos am fost contactat de agenţi literari din părţi diametral opuse ale lumii. În ţară, Sigma va avea o nouă ediţie, la o altă editură. Miza romanului? Eu, Eu sînt Domnul şi în afară de mine nu este nici un Mîntuitor. Isaia 43.11. De la acest dat biblic, un personaj, Mentorul, se ridică împotriva divizării lui Dumezeu în trei de către Biserică. Tată, Duh şi Fiu. Mesajul: discursul evanghelic, după aproape două mii de ani, trebuie rediscutat. Publicul este astăzi cu totul altul. Sintagma literă de evanghelie nu este un argument pentru a evita o deschidere absolut necesară: nici o dogmă nu este infailibilă. Personajele cărţii au atitudini pro şi contra, aşa cum, de altfel, au şi cititorii.

C.M.: Literatura dumneavoastră a fost tradusă în străinătate cu real succes. Care vi s-a părut a fi atitudinea editorilor occidentali faţă de literatura română?

A.E. Aşa cum scria Dumitru }epeneag, în urmă cu un an, doi, în revista Contemporanul, occidentul nu vrea autori români. Dînsul ştie mult mai bine cum stau lucrurile, este de multă vreme la faţa locului. Este vorba, printre altele, şi de imaginea românului în lume, mereu evităm să discutăm despre acest lucru. Nu este una favorabilă. Mulţi concetăţeni, indiferent de etnie, au făcut prăpăd pe unde au trecut. În general, mai nimeni nu are vorbe bune despre români. Sînt apreciaţi programatorii şi, oarecum, asistenţii medicali, angajaţi pentru a îngriji muribunzi, măcelarii dispuşi să muncească în camere frigorifice... Necalificaţii, pentru culesul căpşunelor, măslinelor, gunoaielor. Ce poate să scrie interesant un autor care vine dintr-o astfel de ţară? se întreabă, firesc, editorul. Ce editor român este interesat să publice, acum, un scriitor din nu ştiu ce stat african din care mai toată lumea vrea să fugă oriunde, pe timp de pace, numai să scape de acolo? Vorbe neplăcute; nu mai pot fi ocolite. Nu sîntem iubiţi. Nu are nimeni nimic cu noi. Sîntem propriii noştri duşmani. Şi lucrurile se pot îndrepta numai acasă. Literatura face parte dintr-un pachet de valori pe care îl propui lumii. Nu are nici o şansă, atîta vreme cît un alt pachet este plin de mizerii. Se tot străduiesc poliţiile vestice să ni-l returneze. Dar, ca un bolovan al lui Sisif, se rostogleşte iar într-acolo. Fărîmiţînd în cale, printre altele, şi şansa de afirmare a literaturii române într-un spaţiu în care - chiar dacă nu recunoaştem - nu sîntem doriţi ca scriitori. Tot se încearcă împingerea unor autori în acest mirific vest. Traduşi în ţară. Vreme pierdută. Apuseanul vrea să îşi aleagă el cartea, iar traducătorul să fie un nativ. S-a tot încercat, ştim cum, pînă în 1989! Nu a ieşit nimic. Iar dintre autorii români plecaţi în obsedantul occident şi publicaţi, uneori, la edituri importante, cîţi mai sînt publicaţi acum acolo? Pot fi număraţi pe degetele unei singure mîini... A fost mai mult un act politic atunci. Zidul Berlinului a căzut de mult. Estul e judecat altfel. Editorii din vest se lasă cu greu convinşi. Nu fac experienţe, vor să meargă la sigur. Un autor care, într-adevăr, a izbutit în lume este Norman Manea. Dar după ce a ieşit din convulsiile vieţii literare de acasă. Succesele sale nu cad prea bine unor confraţi autohtoni. Premiile importante primite de acesta, traducerile, un număr impresionant. Am fost invitat la Paris pentru lansarea romanului Saludos în limba franceză. În publicul din sală, doar un scriitor român, deşi fuseseră anunţaţi, din vreme, mulţi dintre cei care locuiau în jur-împrejurul Turnului Eiffel. Unul dintre aceştia - întîlnit întîmplător, peste cîteva zile, la o manifestare culturală - nici nu a vrut să atingă cartea, atunci cînd i-am oferit-o. A avut grijă să-mi şi blocheze cîteva culoare, în spaţiul literar de acolo, atunci cînd am fost adus în discuţie. Am fost anunţat - după lansare - că, în şedinţă de redacţie, Le Monde a hotărît să rezerve, într-un număr al lunii următoare, un spaţiu în care să fie comentate cărţile mele. Cineva - din afara staff-ului publicaţiei - folosind un prilej, a sugerat că nu este cazul... Domnul Edgar Reichmann, chiar acasă la dînsul, mi-a spus că un important traducător vrea să tălmăcească în limba franceză romanul meu Staţiunea şi să nu tratez cu nimeni altcineva o altă eventuală propunere. Poetul Peter Sragher era de faţă. Aşteptînd mai mult de un an, am pierdut două oportunităţi. Şi vina nu a fost a domnului Reichmann şi nici a traducătorului... E complicat totul... Editorii străini se consultă, deseori, cu unii dintre "binevoitorii" noştri confraţi răspîndiţi în lume... Cineva face totuşi mult, cu mijloace materiale reduse, pentru literatura română. În Germania. Radu Bărbulescu. Poate pentru că este pe jumătate neamţ. Să fim optimişti. Mircea Cărtărescu are cărţi traduse în vest, Gheorghe Crăciun un roman bine primit la Paris. Acolo unde Ilie Constantin este, de multă vreme, bine cunoscut. Mai sînt, dincolo de ocean, "americanii" Petru Popescu, Andrei Codrescu, Virgil Negoiţă... La New York, piesele Savianei Stănescu trezesc interes... în Argentina - uitata, din păcate, la noi - Alina Diaconu are succes...

C.M.: Aţi fost invitat anul acesta în Spania. Ştiu că Joaquin Garrigos vă iubeşte literatura. Aţi reuşit să pătrundeţi pe piaţa literară spaniolă?

A.E.: O invitaţie venită din partea Comisiei europene pentru cultură şi a Asociaţiei traducătorilor din Spania. Eram prezent, de o vreme, cu proză în presa literară din această ţară. Joaquin Garrigos, cunoscutul traducător, mi-a citit cărţile; a fost convins de la început de reuşită. Faptul că nu s-a înşelat, l-a bucurat chiar mai mult decît pe mine. Mai ales, atunci cînd a văzut că lucrurile se repetă şi în alte spaţii de limbă spaniolă. Cu aprecieri deosebit de elogioase din partea publicaţiilor literare. în Spania, revista Empireuma mi-a acordat, în cîteva rînduri, un spaţiu amplu. The Barcelona Review începe unul din numere cu Cei trei copii-Mozart şi Femeia solară, însoţite de prezentarea autorului. Reviste importante din Mexic şi Columbia, Casa del tempo şi, respectiv, El Malpensante au preluat prozele apărute în Spania. Caligraful, Cei trei copii-Mozart, Femeia solară, Labirintul de sticlă, Convieţuirea mea cu Erika, urmează altele... Revista El semanal digital a titrat: Opera lui Alexandru Ecovoiu şi-a început călătoria. Joaquin Garrigos doreşte să traducă Sigma...

C.M.: Borges declara într-un interviu că suma operelor unui scriitor este imaginea pe care acel scriitor o lasă despre sine. Credeţi că literatura pe care o scrieţi vă poate defini?

A.E.: Fiecare personaj - pozitiv, negativ, are ceva din mine. Sey Mondy spune în Saludos: "Am ajuns la concluzia că este mult mai avantajos să fii cinstit". Un raţionament nu o virtute. Cred că mi se potriveşte. Unele personaje sînt dezagreabile, poartă ceva din tenebrele mele. Curajul altora este pornit, cred, din neliniştile pe care le temperez - nu totdeauna - pînă la insesizabil. Alte personaje ucid, poate pentru faptul că eu nu am fost capabil de aşa ceva. Şi personajele, la rîndul lor, îmi întorc, rafinată, o parte din substanţa pe care le-am dat-o. Un semn, inefabil, al relaţiei speciale dintre noi. Care îmi dă siguranţă.

C.M.: Este Saludos o pledoarie pentru libertatea individuală, pledoarie transpusă în fascinantele călătorii ale lui Sey Mondy? Dacă da, cum putem noi, oamenii reali, prinşi în mecanismele sufocante ale societăţii actuale, dobîndi libertatea individuală?

A.E: Sey Mondy este, aşa cum se consideră, cel mai liber om de pe planetă. Nu are cheie, la propriu. Nu are un spaţiu în care să se încuie. El circulă. Vreme de peste patruzeci de ani. Acumulează doar experienţe. Nimic material. Detaşat/implicat: viaţa lui este dominată de starea de saludos. La îndemîna oricui are tăria să renunţe la ceva. Nimic nu se obţine fără renunţări. Sînt născut-crescut în Bucureşti. Locuiesc mai mult la ţară. Am renunţat la garsoniera de lîngă Muzeul Literaturii. După o noapte de scris, pot să umblu peste dealuri, să stau de vorbă, cu mare plăcere, cu văcarii, cu ciobanii, să vorbesc singur. Să tac. Să fluier. Să umblu desculţ. Să mănînc doar cînd îmi este foame, nu pentru că a venit ora mesei. Nu costă mult libertatea. Scumpă este păstrarea...

C.M.: Vă recitiţi vreodată cărţile?

A.E.: Le deschid, uneori, la întîmplare. Pătrund, brusc, în spaţii pe care, cîndva, eu le-am configurat. Mă simt de-al casei, ceea ce e bine. Alteori, doresc să retrăiesc alături de un personaj o stare anume... Am impresia că eram aşteptat... Avem intimităţile noastre...

C.M.: Vă adresez acum o întrebare desprinsă parcă din Oracolele liceenilor. Care sînt scriitori dumneavoastră preferaţi?

A.E.: Thomas Mann şi Hermann Hesse. Rilke, Kavafis, citesc multă poezie. Quintilian, Arta oratorică, o artă a scrisului, de fapt: superbe exerciţii de concizie şi logică. Salinger, Huxley. Lista e mai lungă...

C.M.: Domnule Ecovoiu, vă mulţumesc!

(România literară, nr. 2, 2005)